Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Instincte autoritariste în acţiune

        de Gabriel Coşoveanu

Obişnuim să afirmăm, ştiind că vom fi aplaudaţi, sau măcar agreaţi pentru asta de către clubul corecţilor politic, faptul că autoritarismul şi autocraţia sunt ferm condamnabile, că orice formă de dictatură e meprizabilă, şi oferim, în consecinţă, şi listă cu nume incriminabile, cărora li se pot imputa crime împotriva umanităţii, plus alte grozăvii care încalcă demnitatea umană. Astăzi, în fruntea listei de inşi nefrecventabili se găseşte Vladimir Putin, ins motorizat de carburantul otrăvit al himerelor imperialiste, cu o retorică belicoasă fără perdea, care ne aminteşte de vorba circulantă conform căreia nu i-a fost dat Rusiei să devină A Treia Romă, dar dilatata ţară întruneşte condiţiile necesare pentru a fi calificată drept al Patrulea Reich. Aspectul, aprobat de majoritatea democraţiilor existente, ne cheamă în minte şi lucruri de care n-ar fi trebuit să le uităm, de care intelectuali cantonaţi în turnul lor de fildeş au râs şi continuă s-o facă, arătându-l cu degetul îngroşat de rea-credinţă, pe emitentul formulei Imperiul răului, respectiv pe fostul actor Ronald Reagan, care ştia clar unde să identifice ravagiile etatismului: în URSS. În zilele noastre, descoperim, în Volodimir Zelenski, un alt fost entertainer care face rolul vieţii lui, şi, în ciuda diferenţelor de anvergură dintre cei doi lideri menţionaţi, indică aceeaşi sursă a haosului.

Ni se pare limpede că nu e musai să fii expert în politică externă pentru a identifica, în mod rezonabil şi credibil, problemele emergente şi, practic, o situaţie de fapt. Cu toţii vedem ororile războiului, tragerea lumii înapoi spre ruina materială şi disperarea spirituală, însă punctele nevralgice cu adevărat apar când vine vorba de analizarea datelor. Există voci creditate cu nivelul de specialist, aşadar, autorităţi în materie, care văd altfel nişte situaţii care observatorului „de rând” îi par evidente. De unde antagonismul vădit al percepţiilor? Dintr-un soi de infatuare indusă de invocarea statutului de instanţă infailibilă în cutare registru social, o maladie morală mai greu sesizabilă, dar eficace. Un decident ne îndeamnă, în caz că ne şochează facturile nejustificat de mari, provocatoare de şoc, să bem ceai. Un altul explică, emfatic, felul în care poţi gestiona eficient un salariu minimal, pentru a trăi prosper (!), şi, cu gest de ştampilă pe lipsa de creier a ascultătorului, pentru a mai şi economisi. Asta deşi suma care trebuie manageriată se epuizează, după orice tip de aritmetică primară, după achitarea câtorva facturi.

Şi viaţa individului, în afară de zona fiscalizabilă, în afară de cifrele pe care le reprezină în ochii Statului, ce valorează oare? Dar nevoile lui de loisir, de reflecţie non-profit, de relaţionare cu arta? Expertul în politică şi finanţistul nu se încurcă, desigur, cu asemenea fleacuri, pentru motivul că reacţiile la logica impersonală a servituţii declaşate prin povara taxelor vin de la simplii cetăţeni, cărora, nu-i aşa, le lipseşte expertiza. Ce ar însemna această expertiză e un fel de secret al lui Polichinelle: rostogolirea impostată a unui jargon neologistic menit să-i intimideze pe cei care nu sunt în posesia unor noţiuni, drept care hai să profităm de pe urma faptului că un contribuabil standard nu cunoaşte sofisticatele mecanisme, accesibile unor iniţiaţi de regulă aroganţi, prin care se dovedeşte, ştiinţific, vezi bine, că el are o gaură în buzunar care se tot lărgeşte. Ni se spune că tot creşte ROBOR-ul, ceea ce diminuează puterea de cumpărare, în fond sărăceşte civilul, şi aşa trăitor, în multe cazuri, din împrumuturi. Corect lingvistic şi de bun-simţ, ar fi să instituim cuvenitul complement de agent, zis, pe bună dreptate, şi subiect logic: ROBOR-ul este mărit de cineva, de semenii noştri, că doar nu are salturi de unul singur, ca o fiinţă independentă de oameni. E creaţia noastră, folosită spre a fi prezentată ca duşman, de parcă ar fi vorba de o invazie extraterestră care aduce umanitatea la sapă de lemn, şi nu ai ce-i face, nu poţi s-o combaţi, nu poţi să te retragi din joc ş.a.m.d.

Să revenim la un termen aparent nevinovat, ba chiar conotat pozitiv de multe generaţii, de la Renaştere încoace: ştiinţific. Abuzarea lui este scandaloas㠖 tot ce pauperizează cetăţeanul are justificare ştiinţifică, inaccesibilă acestuia. Din atare raţiune nu-şi poate cumpăra o carte sau nu poate merge la un spectacol. Dar cui îi pasă că ne situăm pe ultimul loc în Europa la accesarea librăriilor? Asta în detrimentul individului. Pentru că, la nivelul societăţii, nu avem cum uita, unii dintre noi, cel puţin, căci ne-a afectat parte din tinereţe, că în facultăţi se preda, înainte de 1989, socialismul ştiinţific, o disciplină burlesc-bufonă, dacă nu ar fi fost perfect absurdă. Socialismul şi comunismul (la Marx cele două concepte erau interşanjabile, şi nu-i de mirare, iar cine se revoltă la constatarea sinonimiei n-are decât să-l conteste pe guru-ul colectivismului, dacă-i dă mâna, căci şi-ar nega ascendenţa şi tradiţia) s-au prevalat de atributele ştiinţificităţii, planificând raiul pământesc pe înţelesul Cârmaciului mult-iubit, în vreme ce, în lumea liberă, cercetarea înflorea nestingherit, întrucât nu era coordonată de un Partid plin de ipochimeni cu şcolaritate dificilă, când nu cvasi-inexistentă.

Obsesia studiilor (sic!) marxizante, nu numai în economie, ci şi în cultură, a fost condamnarea Occidentului decadent, mercatil, putred, de fapt, a capitalismului, şi, mai în adâncime, a etosului american. Ramuri a dezbătut, într-o anchetă recentă, spinoasă, căci foarte actuală, poziţionările în privinţa americanismului, pentru că filo-americanii sunt resimţiţi de orice natură dictatorială ca inamici ireductibili.O problemă serioasă, cu iz paradoxal, e creată de intelectualii de stânga, zice-se emancipaţi, suspinători, cu Rolex de aur la mână, pentru defavorizaţi, pacifişti convinşi, dar aprobatori ai colonialismului sovietic, beneficiari ai capitalismului, dar iubitori necondiţionaţi ai „vizionarului” Marx. În acest punct remarcă Friedrich A. Hayek, de pildă (dar la fel procedează Tocqueville sau Karl J. Popper), perfidia şi toxicitatea mesajelor întemeiate, deşănţat populist (adică anti-intelectualiste!), pe sensibilitatea păturilor locuite de frustrări suprapuse, dispuse, oricând, să anatemizeze pe cineva, să ardă steagul Jandarmului lumii, în timp ce instigatorii plebei îşi savurează viaţa tihnită, colcăitoare de ironii şi batjocură la adresa propriilor emuli. Vă amintiţi de agitaţia fertilă a revoluţionarului Lenin în conservatoarele, „reacţionarele” oraşe Londra şi Zürich?

Iată concluzia lui Hayek, din Infatuarea fatală. Erorile socialismului: „... o etică anticapitalistă continuă să se dezvolte pe baza erorilor unor oameni care condamnă instituţiile generatoare de avuţie cărora ei înşişi le datorează propria lor existenţă. Dându-se drept iubitori ai libertăţii, ei condamnă proprietatea individuală, contractul, concurenţa, reclama şi chiar banii în sine. Imaginându-şi că raţiunea îi poate învăţa cum să aranjeze eforturile omeneşti spre a le servi mai bine dorinţele înnăscute, ei înşişi reprezintă o gravă ameninţare la adresa civilizaţiei”. Nu foarte diferit se petrec lucrurile şi în umanioare. Câţiva „iluminaţi”, altminteri ştiutori de carte şi poligloţi, s-au trezit susţinând cu tărie că doar opiniile exprimate „ştiinţific”, doar în reviste cotate după criterii valabile şi recunoscute în domenii tehnice, cu aplicabiltate economică, ar conta pentru a-ţi conferi legitimitate şi prestigiu. Articolele de atitudine, recenziile, branşarea la fenomenul viu al receptării cărţii ar denota amatorism, dacă nu impostură de-a dreptul. O chemare la luptă contra neştiinţificităţii părerilor celor care nu discută tehnicist, cu terminologie de nişă, de „avizat”, chestiuni de interes comun, vitale pentru salubritatea culturii. Lasă că le transform㠄riguroşii” în texte aride, cu îmbrăcămintea scorţoasă a verbiajelor care nu constituie altceva decât o simplă modă, trecătoare şi umilită de o nouă modă, ca de obicei.

Găseam nimerit, la început, să atrag atenţia asupra răului pe care îl poate observa şi un nevăzător, acela al semănătorului de vânt sovietic. Îmi trebuia descrierea pentru a sublinia răul subreptice făcut de orice reducţionism şi pretenţie de deţinere ultimativă a adevărului. De meditat la intervenţia lui Nicolae Manolescu, dintr-un editorial proaspăt apărut în România literară, pe marginea unei astfel de pretenţii: „… după părerea mea, […] critica nu poate fi de un singur fel, şi cu atât mai puţin exclusiv de tip scholarship, ci de tot atâtea feluri de câte are nevoie literatura ca produs individual şi ca obiect de consum social, ea însăşi de o imensă diversitate. Renunţarea la publicistica propriu-zisă ar duce la ruperea principalei punţi de comunicare între cărţi şi cititori, în măsura în care cititorii ar citi la întâmplare ceea ce editurile le oferă, succesul ar lua locul valorii şi adevărata literatură ar dispărea. Nu e neapărat nevoie să precizez că adevărata literatură e o creaţie a unei elite, nu un produs de serie mare, lucrul cel mai util pe care critica îl poate face fiind acela de a despărţi constant apele, separând industria de meşteşug. Dacă toată critica ar consta în lucrări academice, majoritatea, prin natura lor, austere şi fără savoare (je suis payé pour le savoir, dacă ţinem cont câte astfel de lucrări am citit din obligaţie profesională) şi de puţini citite, n-ar dispărea doar literatura de azi, ci şi cea de ieri, şi nu numai de la noi, ci şi de pretutindeni, de la contemporani la Homer şi Shakespeare. […] Ar fi îngrozitor dacă ar exista o singură critică”. Aviz absolutiştilor. Şi din politică, şi din aria artistică, pentru că instinctul autoritarist şi exclusivist (tot un basic instinct, la urma urmei) acţionează la fel în tot ceea ce înseamnă manifestare antropică.

© 2007 Revista Ramuri